Poesia e prosa di Vastesi
A mamme

Quande j ere piccininn’ assai
ti la ricurde mamme chi turmente,
pi me tranquille ‘n ci si state mai
si n’ere na freve, ere nu dente.

Ugne sere prime da j lu lette
sempre ‘n bracce a te tu mi tinive,
ma riccunteve tante favulette
fine a quande i ni m’addurmive.

Quanta volte lu sonne n’arrivave
i lì vuleve fa li capriole
la pacinze tu addò li truvave
addò li jev’ a toje li parole.

Mi parleve sempre a bassa voce,
mi diceve: «j nin ti lasse sole»,
dope mi l’insignev’ a fa la croce,
m’ammandeve nghi lu belle linzole.

Mo ca si divintate vicchiarelle
e nin ci manche certe lu difette
pi te so ‘ncore che lu fijarelle
ancore mo tu mi cupre d’affette.

Tu quanta ni si fatte di fatije,
quanta ni si jettate di sudore,
tutte pi tirà ‘nnanze la famije
tutte li jurne senza cuntà l’ore.

Dentre di me li tinghe nu rimpiante.
A queste me da crede veramente,
forse, da me tu t’aspitteve tante
j n’hai sapute darti niente.

Appene t’hai fatte cumpagnje
l’inverne ‘n si patite pi lu gele.
O ma! Quelle chi ‘n t’hai date ije
Gesù certe, ti l’ha riposte ‘n ciele.

A Don Nicole nostre
Mons. don Nicola Di Clemente
è stato parroco, per oltre 35 anni,
dal 1954 al 1989, della chiesa di S. Maria Maggiore a Vasto


La feste di l’Assunt’ avè passate,
doppe tre jurne si n’è jute ‘n ciele.
Lu Parreche nostre ci ha lassate
e si la piante tutte li fidele.

Don Nicole nostre sci bbindette,
sci bbindett’ addona sta pusate,
a lu duvere mai fece difette,
li parrucchiane su ha tant’amate.

Ci vuleve bbene ch’ere ‘na cose,
lu pane da la vocche si livave
quanda videve une bbisugnose
che a la porta so si prisintave.

Coma spiegave belle lu Vangele!
Tineve sempre pronte nu sorrise,
a me mi pare di viderle ‘n ciele
tra l’Angile, filice ‘n Paradise!
















Affacciat' a lu Mure di li Lame

'St' estate, s'avè fatte ora tarde,
a lu Mure di li Lame affacciate
j stavam' a gode nghi lu sguarde
lu golfe nostre, tutt' illuminate.

Avé 'passat' ancore 'na mezz'ore,
da j la case manche si pinzave, all'orizzonte come nu bagliore
tutte curiose la gente guardave.

'Na luna rosce stav' a mini ggalle!
«Ma quant'è bella!» esclamave une;
da lu mare simbrav' ascì 'na palle,
chi meravijje ere chi la lune.

E man' a mane chi esse s'alzave
come 'ncantate stavam' a guardà,
'na fasce di curalle s'allungave
e a lu «Trave» vinivis' a firmà.

Chi la sere mi so 'ntese filice.
A stu belle Paese j so nate!
Dicete quelle chi vulete dice,
j di lu Uaste me so 'nnammurate!





da "Lunarie de lu Uaste" - edizione 2003
La Barchette

Na volte na barchett'avé ccattate
Dentr'a lu porte l'eveve ligate,
na, furastiere belle gne na fate
mi dice: mi fi fa na passeggiate?

Aggiunge, "si vu avete piacere
Vulesse 'm po' conosce la scogliere
Piane piane picchè nin tinghe frette". Scioje la vel'e va, la mia barchette.

Girammo tutt'atturne pi lu Fare
E passame davant'a lu "Corsare"
"nnanz'a la "Grotte di lu Saracene"
Mi dice: sciujeme lu reggisene.

Jam'avande arrivam'a "Vignole"
Ni j so dette mangbe na parole,
annanz'a tanta grazie di Ddije
ci stave da murì pi la vulije.

Quand'arrìvame 'nnanz'a "Cungarelle"
già 'n cape mi arvede lu cirvelle
a chistu punde si vede la spiagge,
chiù na risiste, mi facce curagge.

J diche: "mi li date nu bacette?
Ess' ha risposte sci, è mo c'aspette.
E mentre li tineve strette, strette,
dice mojme: svejet' è li sette!
da "Lunarie de lu Uaste" - edizione 2008
Nustalgie d'emigrante

Lu Uaste me, ma quanta ere bbelle…
Però nin si truvave la fatije,
e j siccome ere puverelle
da emigrante duvetti partije.

J rivede mamme chi st’a piagne,
tate invece mi dave curagge:
- Va, fijje, la Madonne t’accumpagne,
Abbat’ a te gne ‘na pirzona sagge.

Ricch’è l’America, l’Australia,
pure la Franc’ è ricche ‘nghi l’Olanda;
lu core me penze sol’a l’Italia…
a lu Uaste me care penze tante.

Mo chi quase trent’anne ha passate,
j tinghe sempre fisse nu pinzire:
vulesse’ariturnà a ddò so’ nate,
j qua mi sente sempre furastire.

All’estire j nin ci vujje sta’,
tu mo li si capite lu picché:
quelle chi m’è rimaste da campà
vujje campaje a lu Uaste me!

i versi del poeta vastese sono semplici e arrivano
diritti al cuore, riuscendo a trasmettere un po’ di quelle
piccole sensazioni che solo un emigrante ha provato
Venerdi Ssande

Ieri hann’ attacate li campane
e li chiese hanne vistit’ a lutte,
pure a li paise chiù luntane
tutte di viole sonne, pruprie tutte.

Lu sepolcre è state preparate,
si vo ricurdà la morte di Gesù.
È morte pi’ scundaja li piccate
chille chi spesse faceme pure nu.

Ma quanda j vo bbene lu Signore,
ci pinze chi curagge ha tinute,
pi’ salvà chist’ anima piccatore
lu Fijje morte ‘n Croce s’ha vidute.

E nu j faceme chiamà cristiane!
Ma ci pinzame quanda seme ‘ngrate,
pi cose da niente, gne nu cane,
j’aribillame pure ‘nghi nu frate.

Mo dentr’ a ‘sti jurne ariflitteme,
pijame la via bbone viasù,
sapete chi piccate cummutteme?
A ca sirvute la morte di Gesù?


bella poesia che descrive molto bene
l’atmosfera mesta del Venerdi Santo, ma rivolge
anche l’invito ad un riflessione sul significato
del gesto di Gesù che si è fatto crocifiggere per noi